Eternele poeme

Ne apropiem
de teiul singuratic
ce străbate orizontul
în liniştea serii
crengile par nişte
perdele-nflorate
luna îşi întinde
mâinile fine
prin voalul de mătase
revărsând dor şi patimi
peste sat.
Stelele, neobosite făclii
deapănă firul nopţii
am privit destinul schimbat
într-o nouă formă
a vieţii...
culeg parfumul florilor
din zborul secundei
facem schimb de cuvinte,
caut echilibrul
în eternele poeme.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!