Pe drumul final

pe drumul final lumina ne scurtează distanţa
se dislocă filozofii încastrate în timp,
rotite îngălbenit venite neauzit, nevăzut.

oricum ar bate lumina ai trupul întreg,
născocirile cad în iarbă,
simţurile decapitează materia neagră
odată cu cicatricile, făcându-le cenuşă.
luna devine joasă şi foarte mare,
salve verzi trag copacii în albastru.

studiez pe sărite ploaia descompusă
şi şuieratul de frunze rămâne
ca o sete şi o foame de scris despre tine.

fug pe câte o secundă ce-o lungesc cât pot,
să mai rămân în visul tău lacom,
să nu cad pe partea cealaltă
şi când ziua se închide
îmi cade pe pleoape destinul.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!