Moromete
Îl înjur pe Moromete!
M-a făcut să vreau să stau
Și să cuget pe-ndelete,
Timpului tribut să-i dau
Se-nvârtesc pe rând rotițe
Despre care nu știam,
Deschizând încet portițe
Către tot ce doar visam
Îmi părea leneș țăranul,
Dar era un filozof,
Stătea așezat tot anul,
Fără griji și fără of
Observa, acolo-n poartă,
Tot ce alții nu vedeau,
Vedea lume, vedea soartă,
Suflete ce dispăreau
Fără grabă, fără teama
Că secundele dispar,
Își dăduse omul seama
Și vorbea încet și rar
Încerca să le arate,
Celor care ascultau,
Că și stând găsești de toate,
Însă nu înțelegeau
Cum să stea? Atâta treabă!
Treceau repede grăbiți
Și așa, viața întreagă,
O pierdeau... prea obosiți
Moromete, înțeleptul,
Părea prost, dar nu era,
Doar se prefăcea, deșteptul,
El vedea... el exista
poezie de Adi Conțu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
