Ecouri de mai

La distanţă de-un ceas de vestitul popas,
Pe-o potecă urcând şi cu setea luptând,
Repetam, pas cu pas, un cuvânt ce-a rămas
Un refren repetând o scânteie de gând.

Şi mergeam, aplecat, dându-i gândului sfat,
Explicându-i că eu nu mă tem nici de greu,
Nici de tot ce-a-nsemnat o privire ce-a dat,
De atunci şi mereu, cântul gândului meu.

Deodat' m-am oprit, fără voie, silit
De-o rafală de vânt ce m-a pus la pământ,
De putere sleit, ca pe-un gând nerostit,
Slab şi fără avânt cât nu-i pus în cuvânt.

Hoţ e, vântul acel! L-a luat şi, cu el,
În ecouri de mai, ca un paşă-n serai,
Îmi repetă, fidel, neschimbându-l defel,
Un cuvânt ce, spre Rai, mă invită: hai!... hai!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!