Disperare

Câte cineva închide ochii
şi-şi aminteşte răsăritul,
şi pescăruşii, şi marea.

Câte cineva mai vede
un asfinţit.

Câte cineva –
asfinţeşte.

Părul nostru se hrăneşte
cu gândurile noastre.

Fără îndoială,
Poetul
e om străvechi
şi ascunde multe gânduri
şi multe taine
în pâcla deasă a pletelor sale.

Poetul,
un naufragiat,
supravieţuieşte
în peştera
singurătăţii sale.
Se hrăneşte, vânând cuvinte
din colonii de peşti-cuvinte
şi păsări
venite în zbor alb,
din depărtări albastre,
cu câte un cuvânt, legat de picioruş.
Pe unele, le lasă
să facă şi cale-ntoarsă.
Pe altele, însă,
le sacrifică.
Oricine le-ar fi trimis,
nu va mai şti de ele, niciodată.

Largul e
atât de clar,
adâncul e
atât de limpede.
Atât de necuprinsă e
marea de cuvinte.

Ascuţind
unelte
din cuvinte,
Poetul ciopleşte
în Stanca Singurătăţii
sale.

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!