Tăcere apăsătoare

O parte dintr-un întreg,
Un lucru intrisec,
Jumătăţi de măsură
Pe muchie de fisură.
Mi-am ales un drum
Cu suişuri şi coborâşuri,
Unde soarele răsare o dată -n zi
Şi luna-i sfeşnic de veşnicii.

Merg pieziş,
Mă impiedic de propria-mi umbră,
Nu căt ascunziş,
Singurătea e sumbră.

Frunzişul îmi ţine de umbră, de cald,
Raze de soare-n sclipiri de diamant,
Strigătul mut, asonor,
Pierdut în al său ego,
Într-o chemare fără ecou.

Linişte apăsătoare
În ecouri surzi,
Tremur de ape,
Trosnet de crengi uscate.

Izvorul îşi plânge dorul
În albia adâncită de brazde,
Vântul işi pleacă crengile
Într-un ton de lamento, de despere.

Cântul necuvântătoarelor
e redus la tacere,
Sunetul singurătăţii,
a ceţii, a voluptăţii.

Pământul suspină,
Glas răpus de durere,
Înecat în negura timpului,
Auzi materia cum se pierde.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!