Raza de iubire

A fost o zi pe care n-am s-o uit
cum n-aş putea uita mireasma zilei
în care ploaia, sub imperiul milei,
s-a scurs din norul negru, adormit,
şi a scăldat, cu stropi de apă vie,
natura, îmbiind-o să învie.

Eram la umbră de stejar bătrân
şi dormitam alături de izvorul
ce, în pădure, completa decorul
în care, liber, gândul să-mi îngân,
iar adierea unui vânt molatic
şoptea spre o sclipire de jăratic:

Nu poţi să te ascunzi, prinţesa mea,
de tatăl tău, tu, rază de lumină,
iar de arşiţa zilei nu ai vină,
căci, singură, nicicând nu ai putea
să-ncingi atât de tare o ţărână
ca nici măcar o floare să rămână.

N-ai cum! Destinul tău nu-i separat
de-al razelor ce pleacă dinspre Soare
dând, pe Pământ, şi viaţă şi culoare,
dar tu, prin frica ta, ai demonstrat
şi, tuturor, ai dat acum de ştire
că nu eşti doar o rază, eşti iubire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!