Paşi târzii

Am ajuns târziu în satul pustiit
golit de paşi,
de priviri piezişe
sălbăticite în singurătate.

Nu mă cunoştea nimeni,
mă-ntrebam dacă sunt eu
şi nu cumva m-am dedublat
şi ei pirvesc un străin cu iarna în barbă.

M-am speriat şi-am fugit la fântână
să-mi văd chipul în oglinda apei.

Semănăm cu mine
doar ochii erau mai goi de lumină
ca şi cum cerul nu mai avea soare.

Privirile lor mă pândeau indecise
prea timide să se apropie de ziua mea,
cu dosul mânecii îşi ştergeau sudoarea
şi dumicau un galben de frunză.

Bună, nu mă cunoşti,
ştii când am tras cu praştia într-un cuc
şi i-am frânt o aripă,
şi tu l-ai mângâiat cu o lacrimă!?...

Chiar ai uitat,
uite semnul de pe scoarţa de nuc
legământul nostru de fraţi,
legămîntul nostru de neuitare...!?

Chiar nu vezi,
ai aceiaşi ochi frumoşi,
fumurii înspre verzi,
puţin mai închişi în inima noastră...!

poezie de Alexandru Berceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!