Ecou în spargă

La limita înspre o dulce rea demenţă
Am sufletul închis în penitenţă,
La capătul de pat – genunchii strânşi –,
Sub coate reci stau ochii mult prea plânşi.

Se naşte o parâmă şi-un cavou,
Ce-mi ţin o buză strânsă în ecou;
De strigătul de ciori am obosit,
În prag de ploaie deasă am murit.

Puteam să mă destram ca ţesătura,
Din care mă dor toate, iar statura
Descreşte din tavan până în hău,
Săpându-mi drumul neted spre cavou.

Cu pietre şi cu lemn stă crucea veche,
Ce-aude toaca limpede-n perete;
Stau limpede şi eu, ca în vitralii,
Azi tot începe-a trece-n funeralii.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!