Blocul părintesc

Mă-ntorc, cu drag la blocul părintesc,
Pe care, doamne, cât îl mai iubesc,
Căci poartă în ferestre şi-n pereţi,
Crâmpeie ale primei tinereţi...

Păşesc încet, cu suflet îndoit,
Şi văd că blocul e părăginit...
Privesc năuc, dar nu o să urc sus,
Căci bieţii mei părinţi de mult s-au dus,

Iar în apartament trăiesc străini,
Şi nu îi mai cunosc nici pe vecini...
La uşă stă de paz-un interfon,
Şi văd că s-a închis câte-un balcon...

Vad că terasa veche, ciuruită,
A fost cândva cu ţiglă-nlocuită,
Puieţii firavi puşi de locatari,
Au trunchiuri groase şi coroane mari...

Revăd, în gând, un dram de tinereţe,
Ce-mi picură, în suflet, o undă de tristeţe...
Mă-ntorc apoi, cu pas greoi şi rar,
Şi-n suflet duc un simţământ amar...

Mă depărtez agale, străbătut,
De amintirea timpului trecut...
O lacrimă sub pleoapă-şi face drum,
Mi-e amintirea un crâmpei de scrum...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!