Vânătoarea
Departe, în codru, un corn sună iară'; printre brazi, cornul Lunii va apare curând,
Câinii încă aleargă pe urme de fiară, urmați de hăitașii strigând!
Tot codrul răsună de vuietul aprig și fiare - tot felul - apar năucite;
Îns-acei vânători cu arme și arcuri, le lasă să treacă-nainte!
Dar vai! Deodată, de niciunde, apare o fiară... nu e fiară de rând;
Un mistreț fioros! O urâtă-arătare se-ndreaptă spre ei alergând.
Copita-i când calcă, pământul răscoală iar colții rup totul de sus până jos;
Copac de-i apare în față-l doboară; și vine turbat... fioros.
Din cale-i aleargă orice vietate ce viața dorește a o mai trăi...
Iar el... vine! Vine cu gânduri de moarte spre cei ce odihna-i răpi!
Un câine mai brav, înainte-i se-oprește și -ncearcă pe el de a tăbărî
Însă porcul mistreț, nici măcar nu-l privește; îl zdrobi sub copite... și îl omorî!
La scena aceasta, prea plină de groază, cu privirea turbată, plin de sânge pe rât,
Mistrețul le pare ca fiind o piază de pe-o altă lume, la ei coborât!
Mai aleargă puțin, apoi se oprește, se uită în juru-i cu ochi ca de foc,
Se învârte în cerc... ce urât grohăieste, văzând că scăpare nu are deloc!
Și în timp ce se plimbă ca un leu fioros în cușca ce-l ține ostatec,
Mistrețul cu colți de argint, nu de os, aruncă priviri de sălbatec!
Iar când vânătorii se-apropie de el, se oprește și zvâcnește 'nainte;
Este vai de acel ce în față îi stă... că-l rupe și-l călcă-n copite.
O pușcă trosni! Și mistrețul atins, se clatină... grohăie... cade;
Apoi se ridică... de durere cuprins împarte prin oameni iar moarte!
Să-l vezi pe mistreț de durere turbat căci glonțul n-atinse prea bine-a sa țintă
Cum sfârtecă-n colții de-un argint-sângerat; dar goana-i oprește... un nou foc de flintă!
Un foc... bine tras; căci mistrețul se-oprește. Buimăcit, cade-n rât... și se zvârcolește...
Iar colții săi duri de argint se tocesc; și duhuri de-ai Morții pretutindeni pândesc!
Vânătorii se-apropie de dânsul, încet, să vadă de-i mort ori trăiește
Insă porcul mistreț, cu gloanțele-n piept, țărâna pădurii-nroșește.
Deodată, un răget... un răget grotesc din pieptu-i de fiară se-aude...
De parcă ar spune:,,-Eu încă trăiesc!"... și-n adâncuri de suflet pătrunde...
Apoi, după două sau trei zvârcoliri, se lasă pe-o rână... încetul;
Iar rodul acela, a două ochiri, îi scaldă în sânge tot pieptul!
Cu un ultim efort, fără vlagă într-însul în pământ puse colțul... să se-aburce-ncercă
Dar efortul acesta, e fatal pentru dânsul... și privirea-i de foc... deodată-ngheță!
Urale și tobe se aud deopotrivă;
E semn de izbândă... torțe-n mâini s-au aprins!
Ființa umană e atât de naivă;
Nu Omul, ci Moartea din nou a învins!
poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
