La adio!

M-ai trezit, ca pe un verde, primăvara,
ochiul a mirare-mi sprijinişi de cer,
ţipai şoapta ierbii, înfrunzind vioara,
colţii ei de lapte să-mi topească ger.

Altoindu-mi vise cu a verii ceară,
mi-ai sădit vioara-n sângele buluc,
visele-ai rodit fuscei pentru scară,
a urca în miez, ca un ram de nuc.

A regret umplut-ai autumnale strune
cu frunze de dor şi plâns de cocori,
alăptând vioara din palme cu brume,
tâmpla mi-ai plecat spre albe ninsori...

Muruieşte-mi fruntea-n vifore-abisale,
geruieşte-mi poale, spre a mă ologi,
tălpile îngheaţă-mi, braţe, rupe, goale,
sufletul viorii, rog, nu-l amorţi...

Rodnică, mi-ai scurs mană de ţărână,
An cu bune, rele, fac, spre Cer, demers,
să te scrie Braţul la Ani de Lumină,
la adio, clipei, plec genunchi de vers!

Tu rămâi trecutul, ce-l vor plânge strune,
Când va scârţâi al viorii stern,
Un An Nou pândeşte cu clipe-minune,
Să-mi hrănesc arcuşul cu dospit etern.

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!