Totul are două tăişuri, tată?

m-ai uitat, tată, pe firul apelor tulburi
într-o poveste de nouă trepte în care
frământ încă litere
nu găsesc cuvintele
iar verbele se îmbată cu nectarul zeilor
prin capul meu trec herghelii spumoase
mări şi oceane plimbă gândurile prin foc

în proţap am rămas aproape de jar
surprind scânteile cum evadează spre cer

mă rotesc

odată cu tropăitul tuturor feţelor pe stânci
pictez umbre prin mine umblă iubirea de cer
oglinda veche se tot sparge
simt argintul cum fură strop cu strop
memoria unei copilării sigur fericită
că am trăit-o

unde eşti, tata?
pe unde umbli îmbrăcat în albul rugăciunilor
în verdele verbelor necunoscute

povestea a început într-un nouă
şi cine ştie când se va termina
am obosit, tată să mai fiu
rezist pe maidanele umbrelor care
horesc întruna readucându-mi-te
în jocul acesta periculos

totul are două tăişuri, tată?

simt că mai există unul
dincolo de toate încercările de toate căderile
la final tăişul devine la loc sabie
din rană creşte şi se albeşte treptat
scăldat în privirea copilei
cu ochii din cărbunele existenţei

m-ai uitat, tată, m-ai uitat
şi uite că revii de fiecare dată
de Crăciun
atunci când bucuria împodobirii bradului
în plămada pâinii creşte
ca un cozonac împletit în toate şnururile alb roşii
ale mărţişoarelor umbre

ca un dar în vârful pomului,
tata
luminează aşteptările

redevenim copii, tată! redevenim...

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!