Astenie de primăvară

Când doarme-n suflet şi tăcerea
iar inima-ţi iubeşte straniu
închizi în tine mângâierea
şi-atingi - în gând - cu ea, un... craniu!

Şi-atunci un Shakespeare îţi şopteşte:
Frumos e gândul existenţei;
numai că un destin ţinteşte...
cam negru văl, - cel al tristeţei!

Când cugeţi în zadar iubirea
nu te izbeşte decât scrumul
şi când atingi nemărginirea
se stinge blând, duios şi fumul...

Pun rămăşag pe-un dor ce-apasă
pe umeri verzi cu nea albastră
iar aripile şi le lasă
în umbra serii; şi-i măiastră!

Cum crezi că ziua se topeşte
precum zăpada primăvara
iar noaptea vine şi şopteşte:
mergi tu mai bine - haide!-, vara!

poezie de Mihaela Tălpău
Adăugat de Carla Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!