M-am aruncat în viaţa asta

ca într-o apă tulbure
lovindu-mă de negrul zilelor
şi de singurătatea nopţilor
până la absurd am lungit speranţele
gustând deznădejdea albiilor
mi s-a părut mereu că mă întrec pe mine
că zbuciumul fără sfârşit
seamănă cu o nevoie acută
e ca atunci când aduni
în plămâni
tot aerul din jur
şi simţi că se sparg
dar continui să-l ţii
pentru nemărginirea clipelor
această posesie
a nedefinitului
sau a întregului
e făcută să pară că ai învins
un fel de hologramă
a perfecţiunii
unde şi nenorocirile
capătă forma
îndestulării

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!