Tăcerea strigă, nu se-aude...

Oraşu-i gol, doar cimitirul a adunat lângă morminte
Pe viii morţilor, cu dorul şi cu durerea în cuvinte.
Se mai desprinde câte-o frunză, prinzând o lacrimă amară
De pe un rid de suferinţă din poezia solitară,

Ce încă mai suspină-a jale,-ncrustată-n piatra funerară,
Deasupra căreia uitarea şi nopţile doar mai coboară.
Tăcerea calcă pe morminte, cu rugăciuni abia şoptite
Şi nu răspunde niciun suflet din adormirea lui cuminte.

Doar lumănările-şi adună în statuete taciturne
Lumini zidite-n parafină, pentru plimbările nocturne
Ale plecaţilor din viaţă în lumea care nu cuvântă.
Doar clopotele bat, Marie, şi Liturghia-n ceruri cântă.

Oraşu-i gol, doar urma vieţii, o mai zăresc pe câte-o stradă
Ascunsă-n plânsul dimineţii, ce nu mai poată să te vadă.

sonet de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!