Ce-mi spui, frumuseţe?

Ce-mi spui tu mie, frumusete trecătoare
Că pielea e adevărata ei valoare!
Când sufletul în veci nu-o v-a apune
Răsărind culorile din ale tale dune..

Cum răsare dintr-un nisip de mac
Frumusetea in fata careia îngeri tac...
Din bulbul inimii,.. a iubirii rădăcină
Căreia câteodată şi mintea se-nchină!

Căci ea ţine cenuşia în viată, ce nu-nvaţă
Că ea e si sufletul şi sublimul şi frumosul
Ce nu îl poate îmbătrâni chiar infinitul!
Pe când trupul moartea aspru îl învaţă

Dându-i pedeapsă că nu a ascultat povaţă
De la suflet şi inima cu judecata înteleaptă!
Şi mi-o transformă într-un fir de nisip
Ce v-a fi măturat prin Univers de timp...

Când sufletul rămâne cu culoarea spirituală
Căci energia lui nu se pierde in niciodată!
In clepsidră, gaură neagră sub nicovală
E legea de Univers de la inceput dată.

Cu cuvântul ce a apărut prima dată..
Şi hai să te mai întreb încă odată!
Frumuseţe a pielii ce te crezi netrecătoare
Plină de trufie, mândrie, cu toc de-ncrezătoare...

Ce trece şi nu trece pe om mereu-l petrece
Atrăgând culoarea care el şi doreste
Întunericul sau lumina care il creste
Intr-un infinit cu sunet şi culoare cum numai este...

Frumuseţe ce pari a universului minune
Te risipesti incet răsfirată în dune...
Când sufletul mereu lumină rămâne
Magnific de sublimă mirare ce-n veci nu apune

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!