Strigăt împăiat
Pe vârf înalt cu luna-i aură cunjură
Stă ciuta cu bătaia inimii ce-i gândură
După coarnele-n care boncălăia luna
De se cutremura pădurea și jivina.
Cu ecou unde mi-o aleargă dorul..
Bată-l moartea și pe el și pe hăitași
C-au lăsat-o cu doi mândri feciorași
Să-i poarte pe unde neumblat e codrul..
Căci fiara acum îi este neomul
Ce-și urlă mândria cu plumbul și cornul..
Acela de egoism și ură prea înalt
Ce acum șade pe un perete-mpăiat
Ce o face să coboare cu capul plecat
Să ducă dintre stele curaj neînfricat..
Puilor ce o strigă să le fie alăptat
Până într-o zi când în strigăt împăiat
In ecouri de păduri și căprioare
Ne vom da seama că suntem reci fiare
poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
