Sonet... mortal

Scutiţi suntem de-al nostru eu,
Demult, noi nu mai locuim în noi,
Poeţi suntem, în transă, amândoi,
Puţinul vieţii-l dăm lui Dumnezeu!

Admit că versul ţi-e un onduleu
Şi-un prea suav trifoi cu patru foi,
Ţi-am picurat, solemn, în el, altoi,
Te-am dus la întâlnire cu un zeu...

Vei face-un triplu salt, cât mai curând,
Dorind să cucereşti Mont-Blanc-ul vieţii,
Ai grijă, însă, Miss, din când în când,

Cum vei păşi prin roua dimineţii,
Căci, din orgoliu-ţi tânăr, fremătând,
O să-i împuşti, mortal, pe toţi poeţii...

Vezi şi următoarele:

Căutare