Sonetul XIV

Umblăm cu floare, fruct, frunză din vie.
Ci nu spun doar a anului oraţie.
Smălţat, din beznă suie-o revelaţie
şi în sclipirea-i poate-o gelozie

a morţilor ce pun tărie-n lut.
Ce ştim noi cât se-mpărtăşesc din toate?
E felul lor, cu slobod semn a bate
hotarul ţărnii, de la început.

Te-ntrebi atât: cu drag o fac ei oare?
Şi acest fruct, a robilor lucrare,
nu suie strâns, ca pumnul, înspre domn?

Sau domnii-s ei, la rădăcini, în somn,
şi din prinos ne-acordă-o-mbinare
de vlagă mută şi de sărutare?

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!