Roza vitraliilor

A labei lor trândavă lunecare
tăcere iscă,-ameţitoare-n noi,
ca, brusc, privirea-n jur rătăcitoare,
una din mâţe să ne-o prindă-apoi,

cu sila-n ochiu-i mare, să ne ia
privirea ce, cuprinsă ca-n vâltori,
o vreme încă mai înoată-aşa,
şi cade-apoi într-un leşin uşor,

când ochiul cel părelnic dormitând,
se cască şi se strânge-n vuiet sferic,
şi-o smulge până-n roşu sânge-afund –:

Aşa-nhăţau rozete mari, în domul
cel vechi, o inimă, din întuneric,
şi o trăgeau cu ele-adânc, în Domnul.

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!