Descânt

Mă plec 'naintea voastră, omenire,
Cu tot respectul meu cel cuvenit:
Voiam spăşită să vă dau de ştire
Că nu-mi e rostul totuşi adormit.

Dacă-mi petrec viaţa solitară,
Ascunsă sub umbrarul de idei,
Vă recunosc a suta mia oară
Că-mi pasă de Lumina din condei.

Aproape e de noi fantastic Cerul
Pe cât de-aproape-i ploaia când iubeşti.
În toate împrejur e-ascuns misterul
Şi totuşi clară-mi este una: Eşti!

Nu-ţi fii atunci o pură întâmplare,
Ci te închină la Iubire sfânt!
Nu-şi are rost nimic, necum valoare;
Doar astfel poţi, tu om, să-ţi fii descânt.

poezie de Dana Staicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!