Sonetul zânuţei mele

Am să vă spun povestea unei zâne
pe care am ţinut-o pe genunchi
în ani cam cât la mână un mănunchi
aş face-acum din degete bătrâne.

Era zânuţa mea, era cea mare,
era prinţesa, prima dintre fete,
frumoasa ce voia să se desfete
cu o poveste seara, la culcare.

-Deschide gura, mergem la Zânuţă!
-Dar numai dacă mergem cu maşina!
-Vom merge cu ce ai tu în mânuţă!

La început, era doar cu tetina,
apoi a fost păpuşa cea drăguţă,
dar le schimba zânuţa mea Corina.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!