Vis viu

Era pustiu... şi rece... şi noian
De gânduri, adâncite în Înalt...
Un Dor nespus stătea-ntr-un colţ de lume,
Simţindu-mi neputinţa, pierdută în neant...

Cu-o lacrimă fierbinte, căzută fără greş,
Când Soarele se-alintă domol, în asfinţit,
În inima mea frântă, ce nu mai avea "cash",
Trezi, cântându-mi dulce, un VIS abia şoptit.

Atunci, ca niciodată, lăsai cel bob de Soare
Să-mi mângâie Lumina, ce-abia mai pâlpâia.
Mirajul ne cuprinse, arzând în vâlvătaie
Şi-n mariajul mistic, cu el, în zbor ne lua.

Ce dulce ameţeală! Ce contopire sfântă!
Când, fără de atingeri, privindu-ne, pierduţi,
Aflarăm ce-i IUBIREA şi, fără de osândă,
În mistuiri de flăcări, trecurăm peste punţi.

De-atunci, ne-aduce-aminte Lumina ce cuprinde
Şi-al lui, şi al meu suflet, de viaţă chinuit,
Că-n lumea asta mare, plină de mii cuvinte,
IUBIRE eşti cu totul, atunci când eşti iubit.

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!