Lacrimi îngheţate

E-o linişte de care Luna plină
se-ntreabă: "Sunt eu, oare, vinovată?"
şi pune-o sărutare apăsată
pe-o noapte ce se-mbată de lumină.

Se-adună, parcă, urletele-n vaier,
iar paşii umbrelor se pierd în ceaţă
vibrând în inimile ce îngheaţă
pe sunete cuprinse-n negru caier.

E noaptea-n care haita se adună
cu ochi strălucitori, dorindu-şi sânge,
cu-o lăcomie care poate-nfrânge
voinţa unor alţi copii de lună
în ochii cărora timpul se frânge
în noaptea-n care Luna plină... plânge.