Lacrimi înghețate
E-o liniște de care Luna plină
se-ntreabă: "Sunt eu, oare, vinovată?"
și pune-o sărutare apăsată
pe-o noapte ce se-mbată de lumină.
Se-adună, parcă, urletele-n vaier,
iar pașii umbrelor se pierd în ceață
vibrând în inimile ce îngheață
pe sunete cuprinse-n negru caier.
E noaptea-n care haita se adună
cu ochi strălucitori, dorindu-și sânge,
cu-o lăcomie care poate-nfrânge
voința unor alți copii de lună
în ochii cărora timpul se frânge
în noaptea-n care Luna plină... plânge.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.