Fata de pe stâncă
Pe-o stâncă așezată la marginea mării,
O fată tăcută ca gândul,
Răsăritul vieții scălda în priviri cu ochii dilatați,
Simțea nerăbdare mării înspumate de-a săruta țărmul,
Ca și iubirea ce-n sufletul ei tânăr de mult clocotea.
Cum munții după îmbrățișarea mării tânjesc,
Cum păsările cerului coboară din zbor
Să arate că și ele știu să iubească,
Domnul spre fată privea drăgăstos
Știind ce destin frumos o așteaptă.
Căci nici o cutezanță omenească doamne,
Oftă cugetând printre clipe, fata de pe stâncă,
Nu mi-e atât de râvnită ca dragostea mea
Fără de care viața mi-ar fi zăvorâtă.
Doamne ocrotește-mi-o! în gând se ruga,
Când el cu sarea mării pe piept, radiind de iubire
Cu drag frumoasa visătoare de pe stâncă o îmbrățișa,
Făcând-o să învie, când soarele din mare răsărea.
poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!
