Ninge

Mă cheamă...
aud cum mă strigă...
privesc în întuneric
şi mă-mpiedic de ecou...
Mi-e dor...
înălţimile mă strâng
în braţe - cu sălbăticie,
ramuri de copaci muribunzi.
Şi totuşi simt cum mă
atrage şi mă sufocă
un gând în depărtare,
dar e-ntrecut
Simt...
şi atunci cutreier albe coridoare
de stânci învolburate
adânci, înalte.
Între val şi pisc
către întunericul de linişte
numai o stea s-a aprins
de coada ochilor,
odihnindu-i...
Şi... a nins!

poezie de Mihaela Tălpău
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!