Visul sangelui

treceam cândva, moleculă cu moleculă
prin aripile tale amputate de timp
chiar înainte de a-ţi auzi foşnind
ultima zbatere

îmi spuneam că am ajuns în rai
şi voiam să plec în căutarea Sa
dar se făcea că plângeam...
curgeam din capilare
drept în inima pământului

eram atât de roşu...
răni învineţite abia scăpau
câte un bob rubiniu
pe care mi-l priveam
bucăţi chipul amurgului
pâinea sărată a trupului meu

apoi urcam verde
răscolitor de verde
într-un copac de fapt
urcam incolor însă
oglinda ramurilor mă întrupa
cu veşminte de frunze
până când mîna ta de copil
s-a ridicat să mă reculeagă
roşu, zemos, somnoros
sădindu-mă dintr-o muşcătură
înapoi în inimă...

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!