Aici voi fi iar...

Zorii-s aproape şi luna se-aruncă
în ţipătul roşu al ochiului gol.
Să tulbure clipa, cine-ndrăzneşte?
Astenic refugiu - poemul obol

adoarme zâmbind, silabele pleacă,
cu pas furişat, într-o lume a lor,
sunt seve înalte, în arbori tăcuţi,
sau salbe de pietre, la gât de cocor.

Aici vor fi iar, silabele mele,
perpetuă jertfă, perfect ritual,
edenic albastru şi gri pământean -
poetului dar nestatornic, dual.