Vis de iarnă

Când ninge şi-nserarea e ca o nuntă veche,
Când se aude-n uliţi clinchet de zurgălăi,
Mă simt atât de singur că tu nu-mi eşti pereche,
Şi-n munte ard vechi focuri şi plâng în ochii tăi.

Din mii şi mii de versuri ce mi-au trecut prin minte,
Prin inima ce arde-a gândului rostire,
Nu te-ntrupezi din cântec - aducere aminte,
Şi nu te ţese vremea prin nevăzute fire?!

Te-aş rezidi în mine de unde-ai fost desprinsă
Ş am reface raiul din început de lume,
Ar rătăci prin cosmos privirea mea aprinsă -
De m-aş trezi cu tine, să-ţi dau al vieţii nume.

poezie de Ilorian Păunoiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!