abia atunci

voi trece acoperind
umbra cu mâna dreaptă ridicată
cât ecoul şoaptei – taci, te rog,
umedă, lucioasă, gura ta desenează
semnul depărtării, nu al întoarcerii
adio-uri diluate precum cercurile de apă
în care piatra aruncată-i aşteptarea mea

vânt nou nu va aduce toamna ce va să vină
uscăciunea din ramuri nu va fi poezie, simfonii
doar aramă încinsă, grea
şi cenuşă
va trebui să cauţi
sub zăpezile care nu se ştie
dacă se vor lăsa găsite
sămânţa încolţind ascunsă ca orice taină
în jurul ei să descrii un triunghi larg
voi trece acoperind cu umbra dreptei ridicate
cât ecoul şoaptei – abia atunci să-mi spui
dacă «teiubescul» meu ţi-e de ajuns

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!