După ghiocei
Au murit ghioceii, cam de-alaltăieri,
deodată
au lăsat un răzor întreg pustiu, petalele la gunoieri,
albul în griuri... pată.
Parcă-i revăd, încolonați cu ovalele în terțe aplecate
în timiditatea lor umilă,
într-atât încât aproape îi uitasem, că-i credeam pentr-o eternitate,
cum ne credeam pe noi copil, copilă.
A rămas, pură, o tristețe că tot e-atât de scurt când e sublim,
atât de efemer
cu cât e mai fragil, nevinovat, mai neștiut, aproape anonim,
aflat numai de cer.
M-ating în gând petalele, cum de-mi devarsă cald
din ars de veștejire
și, o lacrimă mă storc, tot stânjenit de-atât sensibil, în ascuns de fald
de-o floare, în amintire...
O buburuză în zbor aspiră rând pe rând nectar
de-albastrele zambile, de pe răzoru-n răsărire...
și mă scurg tot, topit, prin gaura de iris -și el tot florar-
așa, cât încă o-i mai fi martor de plăceri, iubire...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
