renăscându-mă

despre indiferenţa durerii vorbesc umerii
împovăraţi, oricât i-aş şlefui
se cresc pe ele poverile şi mai grele

mă las în jos în genunchi, să muşte ochiul
vârful ierbii
să ţi se pară flori negre ochii mei, iubito
dacă din întâmplare treci fluture-argintiu

despre nepăsarea dorului voi învăţa aici
… îi este totuna dacă mai ţin speranţă sau
mi-a împietrit grumazul
voi păşi cu palmele în ţărână şi tălpile pe cer
împiedicându-mă de norii contrari şi tot
te voi ajunge, oriunde vei fi, iubita mea de suflet
de carne, de os şi de sânge… surâsul tău
mă vindecă de moartea multiplicată, dă puls
cadranelor mele interne şi îmi arată estul
născându-mă, renăscându-mă…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!