Peter Quince la clavir

I

La fel cum degetele mele apăsând aceste clape
Fac muzică, aceleaşi sunete-ale sinelui
Fac, de asemeni, muzică în spiritul meu.
Asta înseamnă că muzica este emoţie, nu sunet;
Şi astfel, ceea ce eu simt acum,
Aici, în această cameră, dorindu-te,

Gândindu-mă la rochia ta în nuanţe de-albastru,
Este muzică. Reaminteşte acel fior
Trezit în bătrâni de Suzana,

De acea seară verde, caldă şi clară,
Când ea se îmbăia în nemişcarea atentă-a grădinii, în vreme ce
Bătrânii cu ochi congestionaţi, pândind-o, simţeau

În esenţa profundă- a fiinţei lor vibrând
Corzi fermecate, iar strunele ciupite
Pulsau înălţând fragede osanale.

II

În apa aceea verde, caldă şi clară,
Stătea Suzana.
Ea simţea freamătul strunelor
Şi imagini ascunse

I se revelau.
Prea plinul acelor linii melodice
A smuls din pieptul ei un oftat.

Stătea aşezată pe lespedea băii,
În răcoarea
Unor emoţii demult trecute.
Prin frunze, răzbătea
Roua
Unui vechi entuziasm.

A păşit prin iarbă,
Încă tremurând.
Adierele vântului erau slujitoarele ei,
Care o urmau timid
Aducându-i şalurile mătăsoase
Încă fluturânde.

O respiraţie atingân mâna
A amuţit zgomotele nopţii.
S-a întors –
Un talger a răsunat
În mijocul cornurilor bubuitoare.

III

Imediat, cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine,
Au apărut însoţitoarele ei bizantine.

Erau contrariate de ţipetele Suzanei, sub luna plină,
Împotriva bătrânilor prezenţi acolo, în grădină;

Iar respiraţia, şoaptele lor repezi şi moi,
Aminteau de o salcie bătută de ploi.

Lumina lampilor ridicate de ei, anonimă,
A dezvăluit-o pe Suzana goală ca o ştimă.

Şi atunci, necredincioasele bizantine
Au fugit – cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine.

IV

În minte frumuseţea este trecătoare –
O trecere fulgurantă dinspre azi spre mâine,
Dar în carne este nemuritoare.

Trupul moare; frumuseţea trupului rămâne.
Astfel, mor serile alunecând uşor prin verde,
O undă nesfârşită curgând mereu spre-a nu se pierde.
Astfel, mor grădinile, respiraţia lor smerită mirosind
Deja a iarnă, regretând, privind înapoi cu jind.
Astfel, mor fecioarele, întru-această celebrare-anume,
Mereu proaspătă,-a corului tuturor fecioarelor din lume.

Muzica Suzanei a atins corzile neruşinării
Acelor bătrâni cu păr alb, dar, scăpând din plasa nopţii,
În urmă nu a rămas decât gunoiul Morţii.
Acum, în imortalitatea-i, îndepărtată şi suavă,
Cântă la vioara transparentă a propriei memorii,
Eliberând un permanent psalm de slavă.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!