Mănăstire mare, Mănăstire sfântă!

Mănăstire mare, mănăstire sfântă!
Ce prinos de suflet! Gogele asudă,
Când stropind cu sânge sfinţita clădire
Se înalţă trainic întru pomenire.

Calfe obosite înalţă cu trudă
Sfintele locaşuri... Bucurie multă!
Bravi, întru-nălţare, cu viaţa plătesc
Oamenii destoinici... Din raiul lumesc,

Lacrimă şi sânge cu iubire spală
Printr-o pomenire în cuvânt şi fală...
Marea Mănăstire nu se mai surupă!
Jertfa ei de suflet, jertfa ei cea scumpă!

Ştefan şi Moldova prinşi prin legăminte,
Ctitoresc zidire, ctitoresc morminte...
Sufletul trăieşte între ziduri reci,
Îngenunchi spre jertfa, orţii... Pe poteci,

În mătănii curge râul de iertare...
În veşmânt de lacrimi, sălcii curgătoare
Îşi aduc prinosul de plâns şi de şoapte,
De trudă şi teamă, de singurătate...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!