Mănăstire mare, Mănăstire sfântă!
Mănăstire mare, mănăstire sfântă!
Ce prinos de suflet! Gogele asudă,
Când stropind cu sânge sfințita clădire
Se înalță trainic întru pomenire.
Calfe obosite înalță cu trudă
Sfintele locașuri... Bucurie multă!
Bravi, întru-nălțare, cu viața plătesc
Oamenii destoinici... Din raiul lumesc,
Lacrimă și sânge cu iubire spală
Printr-o pomenire în cuvânt și fală...
Marea Mănăstire nu se mai surupă!
Jertfa ei de suflet, jertfa ei cea scumpă!
Ștefan și Moldova prinși prin legăminte,
Ctitoresc zidire, ctitoresc morminte...
Sufletul trăiește între ziduri reci,
Îngenunchi spre jertfa, orții... Pe poteci,
În mătănii curge râul de iertare...
În veșmânt de lacrimi, sălcii curgătoare
Își aduc prinosul de plâns și de șoapte,
De trudă și teamă, de singurătate...
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Rodica Nicoleta Ion. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.