Un răspuns fudul doamnei Nuţa Crăciun

Mă-ntrebi de frunzele din suflet,
Iubita mea, iubită doamnă
Şi zilele-s ca înnorarea,
Ca ploaia asta de aramă...

Copacii goi, în nemişcarea
Atâtor veacuri, mor tăcut...
Dar ca o nimfă vor renaşte...
Noi cum s-o luăm de la-nceput?!

Copacii dor?! În plâns de frunze
Îşi varsă lacrima şi dorul...
Noi trecerilor noastre plânse
Nu le vedem nici viitorul...

Şi dacă ochiu-i mănăstire
La care ne-nchinăm în noi
Când nu mai credem în iubire,
Cerând tăcut un alt altoi,

Şi dacă toamnă după toamnă
Trec lent... şi noi îmbătrânim,
E pentru că, iubită doamnă,
Pustiul vieţii îl sorbim...

Sub pleoapa neînchisă încă,
La uşa sfântului altar,
Sărbătorim în nemişcare
Aceeaşi toamnă, iar şi iar...

Îmbătrânim tăcut şi cerul
Durerilor nespuse încă
-n mărturisiri de sacrificii,
E pentru alţii doar o stâncă...

Ceruri de chihlimbar... şi-n suflet
Atâtea albe minarete
Ce se înalţă-n rugi creştine...
În rest, tăcere doar... poete!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!