Zarul

Era o linişte oarbă,
Zgomotoasă chiar,-de prea multă linişte!
Şi mai era acolo nişte cercuri,
Vii şi simandicoase...
Erau ca scaunele din jur,
De la masa tăcerii!
Piatră de cremene,
Fiinţele înnegrite de groază,
Încordate ca o arbaletă.
Cu răsuflarea tăiată, d
În mijloc, pe roata norocului...
Era o literă amorţită,
Care arunca zarul!
Cerul cădea spiralat,
Până la vârful dorinţei
Şi din tenebrele căuşului mâinii,
Au zvâcnit cuburile rotindu-se...
Ca anotimpurile
Şi când am deschis ochii,
Am văzut cum căzuse iarna...
Un doi legat de un unu,
Exact cât trebuie,
Să măture... speranţa!

Să măture... Speranţa

poezie de Constantin Păun din Patima izvoarelor (1995)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!