Cântul II

Era-n amurg, şi-ntunecata zare
scăpa de truda sa pe tot ce-i viu
pe-acest pământ; eu singur fost-am care

făceam gătire ca-ntr-armat să fiu
şi grelei căi şi milei petrecute,
pe care-acum din minte le descriu.

Înaltul geniu, Muze,-aci mi-ajute:
şi-a ta nobleţe-aci să ţi s-arate,
tu, minte-a mea, ce-ai scris cele văzute!

Şi-am zis: – "Tu, cel ce mă conduci, poete,
să-mi vezi puterea de e-n stare-ori nu-i
să intre-n căi atâta de secrete.

Părintele lui Silviu-a mers, cum spui,
la cei nemuritori nu doar în minte,
ci el aievea, cu-ntreg trupul lui.

Dar dacă-i fu propice-al lumii Tată,
şi-l ai şi-efectul nalt din el aminte
şi ce şi cum avea să ias-odată,

nu e nedemn să creadă cel cuminte
ce-a fost ales, din cerul cel mai sus,
imperiului şi Romei ca părinte:

Iar ea şi el, şi-i drept să fie spus,
urzite-au fost cetăţii sfinte-a tale,
urmaşule-a lui Petru-ntâiul pus.

În mult de tine-a sa cântată cale
el lucruri auzi ce-au fost temei
şi-nvingerii şi mantiei papale.

Apoi, cătând dovezi credinţii-acei
din care-al mântuirii drum purcede,
s-a dus şi-Alesul Vas în cer la ei.

Dar eu? Eu cum să merg? Cine-mi concede?
Nici Paul, nici Enea nu-s: Pe mine
nici eu că-s demn, nici nimeni nu mă crede.

De-aceea dac-aş merge-acum cu tine,
mă tem c-ar fi nebun, un drum pierdut:
Eu zic, iar tu pricepi şi ştii mai bine."

Şi ca şi-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,
schimbând prin noul gând pe cele-avute,
aşa că lasă totul ce-a-nceput,

aşa şi eu sub poala coastei mute
gândind îmi mistuii întreaga vrere
ce-ntâi, spre-a-ncepe,-atât mi-a fost de iute.

– "De-ţi prind din vorbe bine-a ta durere",
răspunse umbra cea mărinimoasă,
"ţi-e sufletul cuprins de-acea scădere,

ce-abate-ades de ţinta sa frumoasă
pe om, astfel oprind, ca năzărirea
nălucii lui pe-o bestie fricoasă.

Să-ţi spui, spre-a stinge-n tine deci orbirea,
de ce-am venit şi ce-auzii atunci
când mi-l avui de-ntâi că-ţi ştiu pierirea.

Eu stam la cei ce sufăr făr' de munci,
şi-o Doamnă mă chemă, frumoas-atare,
încât cerui chiar eu să-mi dea porunci.

Cu ochi lucind ca steaua, şi mai tare,
şi blând şi dulce-al gingaşei copile
angelic glas fu-n propria-i cuvântare:

– "Poete mantuan", a zis, "gentile
al cărui nume-n via lume-i viu
şi viu va fi-ntru toate-ale ei zile,

pe-al meu, dar nu şi-al sorţii-amic, îl ştiu
atât de-oprit pe coasta cea pustie,
că-ntors de groază orbecă în pustiu:

Şi teamă mi-e-ntr-atât pierdut să fie
că prea târziu în sprijin sunt venită,
din câte-n cer de el fui mărturie.

Dar du-te, şi cu vorba ta gătită
şi ce-i menit să-l mântuie de-aice
ajută-l, ca să nu mai fiu mâhnită.

Eu, care-ţi spun să mergi, sunt Beatrice
şi viu de unde să mă-ntorc mi-e sete:
m-a-mpins iubirea-ndemn şi-aceste-a-ţi zice.

Când voi fi iar la Domnul, îndelete
vorbi-te-voi de bine, suflet mare!"
Tăcu atunci şi-ncepui eu când stete:

– "O, Doamnă a virtuţii, tu prin care
întrece omul tot ce s-ar afla
în cerul ce mai strâmte cercuri are:

Mă bucură-ntr-atât porunca ta,
că orice grabă, s-o-mplinesc, mi-e-nceată,
şi n-ai de ce-mi mai spune şi-altceva.

Dar cum nu pregeţi, pricina mi-arată,
să te cobori în negrul nostru fund
din largul plai unde te vrei plecată?"

– "De ceri ce-i mai adânc să nu ţi-ascund
ţi-oi spune scurt, răspunse zisei mele,
cum nu mă tem aicea să pătrund.

Te teme doar de lucrurile-acele
ce pot să vatăme-n vrun fel pe-aproape:
de celelalte nu, că nu sunt rele.

Pe mine Domnu-aşa vru-n lut să sape,
că jalea voastră nu mă poate strânge,
nici foc din focul vostru a mă-ncape.

E-n cer o Doamnă bună ce se plânge
de piedica unde te mân cu teamă,
şi ea judeţul aspru-l poate frânge."

Pe Lucia cu-acest cuvânt o cheamă:
– "Nevoie are omu-ţi cu credinţă,
de ajutorul tău; ţi-l dau în seamă!"

Urând dar Lucia orice suferinţă,
veni unde ştia c-o să ne vadă,
pe mine şi-a Rahirei vechi fiinţă.

– "O, Beatrice,-a Domnului plămadă,
de ce n-ajuţi pe cine-atât de dragă
te-avu, încât se rupse de grămadă?

N-auzi cum geme jalea lui întreagă,
nu vezi cum moartea-l strânge mai cu zor
la râul care mării nu-i dă vlagă?"

N-au fost pe lume oameni mai cu dor
de-al lor folos, la păgubi mai cu pază,
ca mine la cuvântul mustrător.

Şi coborâi din jeţul meu de rază
încrezătoare-n vorba ta cuminte,
şi ţie vază şi la ceilalţi vază."

Şi după ce-mi pică acestea-n minte
întoarse ochii-aprinşi de plâns la mine,
ca mai grăbit să umblu înainte.

Şi-alerg atunci, cum a vrut ea, la tine,
te scap de fiar-aceea cu noroc,
ce-n drumul scurt spre dalba culme-ţi vine.

Dar ce-i? De ce, de ce rămâi pe loc?
de ce în piept atâta mişelie
şi nici o-ncredere şi nici un foc?

124 Atunci când trei femei prea sfinte, ţie
de grijă-ţi poartă sus la curte-n cer
şi vorba-mi de-atât bine-i chezăşie?"

Cum floricelele de-al nopţii ger
tânjind şi-nchise, dând de caldul soare,
se-ndreaptă toate-nvoalte pe luger,

Aşa şi eu cu voia temătoare
şi-atâta bărbăţie-n piept îmi puse
că începui ca o fiinţă tare:

– "O, buna, care ajutor mi-aduse,
şi tu, curtean, ce te-ai supus curând
adevăratelor ei vorbe spuse!

Îndupleci sufletu-mi aşa flămând
să vie, cu al graiului şivoi,
că iată-mă-s întors la-ntâiul gând.

Poţi merge,-o vrere suntem amândoi,
tu călăuz, tu domn şi tu maestru."
Aşa-i grăii, şi când porni apoi,

intrai pe drumul aspru şi silvestru.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!