Tămăduire

Tulburător, cum râul crem de-nnămoliri,
Mi-e sufletul ce l-am căuş de vise.
Mă curg din pisc, printre caverne imprecise
Cota să-mi cresc, să moştenesc slăviri.

Am stavile nenumărate-n stânci tăioase
Cu răsăriri inopinate în vâltori,
Am piele fină, braţele neputincioase...
Sunt scrijelit, lovit, sunt fracturat, în mii de ori.

Îmi curge-n contrasens curent continu
Pe căi neuronale, din centrala minţii
Cu stăpâniri, ce am genetic, cum părinţii;
Să n-am implozii, să rămân un rectiliniu.

În rictus stau, scrâşnind pios din dinţi...
Din pete-ntunecate-mi fac fundal...
Le scuip petale roşu-aprins, ca din furnal,
Să ard în scrum, săgetători fierbinţi.

Pedeapsă s-am, de merit, fără pronunţare;
La tot ce lumea "potriveşte"-n neputinţe
Să reuşesc să-ndeplinesc, la toţi voinţe...
Să fiu definitiv, la lume, o justificare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 iulie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!