Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Cântul VIII
Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte
cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.
Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
"Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"
Iar el: "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."
Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară
venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
"Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"
"O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."
Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.
Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.
Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.
Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
"Tu cine ești de vii având suflare?"
"Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
"Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.
"Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"
El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: "La câini, în baltă-vă napoi!"
Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!
Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.
Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"
"O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"
"Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."
Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
că dau și-azi Proniei laude și grații.
Și toți strigau: "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.
Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.
"S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."
Iar eu: "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."
Iar el: "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."
Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.
Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
"Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.
Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
"Cum poate-acesta, viu fiind, să vie
prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.
Mai blând-atunci turbata bandă stete.
"Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,
el singur facă-și drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."
Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!
"O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,
să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"
Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
"Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.
Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."
Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.
Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit
și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.
Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
"Ce duh îmi neagă jalnicele case?"
Iar mie: "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.
Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!
Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,
acel ce ne va-nfrânge-această poartă."
cânt
de
Dante Alighieri
din epopea
Divina comedie
, Infernul
, traducere de
George Coșbuc
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice