Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Blestemul adamic și Nero
la geamul vieții mele bate o ultimă iarnă.
afară ninge a pustiu și-n sânge-mi arde focul
c-un vis alb despre etern,
despre deșertăciune
și despre tine.
o, Nero, barbarule, de ce ai incendiat panteonul dragostei?
știi?...
a ars pân' la ultima vocală!
îmi răspunde sictirit:
pentru a-mi scrie muza!
povestim la o cafea, el citește un edict
și e revoltat pe bieții plebei.
apoi, fumăm iluzii și visăm porturi albastre...
și-l întreb:
oare chiar există singurătatea amurgului?
nu, nu cred, e doar o stea rece.
dar iubirea, oare există, și dacă da, ce este ea?
e tăcut și-mi răspunde doar tâmpla pământului ninsă-n ironie:
iubirea e fantoma lunii pline care bântuie,
de la naștere, cu anemone, coapsele Evei!
și-atunci l-am întrebat:
dar stihia ta, Nero,
scrisă pe pagina-n flăcări a cerului Romei,
ea, oare, ce este?
surprins, a înnegrit harta astrală a cerului
și-a lăcrimat printre otrăvuri și nămeți;
singurătatea e crucea omenirii
pe drumul laptelui,
e trecut și viitor
în pași de uriaș tăcut
căutând Eva din blestemul adamic...
poezie
de
Nicole Sere
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice