Blestemul adamic şi Nero

la geamul vieţii mele bate o ultimă iarnă.
afară ninge a pustiu şi-n sânge-mi arde focul
c-un vis alb despre etern,
despre deşertăciune
şi despre tine.

o, Nero, barbarule, de ce ai incendiat panteonul dragostei?
ştii?...
a ars pân' la ultima vocală!
îmi răspunde sictirit:
pentru a-mi scrie muza!

povestim la o cafea, el citeşte un edict
şi e revoltat pe bieţii plebei.

apoi, fumăm iluzii și visăm porturi albastre...
şi-l întreb:
oare chiar există singurătatea amurgului?
nu, nu cred, e doar o stea rece.
dar iubirea, oare există, şi dacă da, ce este ea?
e tăcut şi-mi răspunde doar tâmpla pământului ninsă-n ironie:
iubirea e fantoma lunii pline care bântuie,
de la naştere, cu anemone, coapsele Evei!

şi-atunci l-am întrebat:
dar stihia ta, Nero,
scrisă pe pagina-n flăcări a cerului Romei,
ea, oare, ce este?

surprins, a înnegrit harta astrală a cerului
și-a lăcrimat printre otrăvuri şi nămeţi;
singurătatea e crucea omenirii
pe drumul laptelui,
e trecut și viitor
în pași de uriaș tăcut
căutând Eva din blestemul adamic...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!