Taină

Mi-e sufletul ca iasca, uscat şi trenţăros...
Şi-oricând din slavă o stea se scurge-n jos
L-aprinde şi-l topeşte...
De câte ori, din slavă, o stea se prăbuşeşte
O lume se-nfiripă;ca-n basme ea trăieşte,
Făcând din clipe veacuri
Şi aprinzând din vreascuri
Facla ce-l dogoreşte.

Un ochi din ceruri cade şi altul se aprinde,
O rază se usucă şi alta locu-i prinde,
--Zvârlită din abise--
Şi-n legănări de farmec se pierde şi ea-n vise,
Furată de o vrajă, cu pleoapele închise,
Planând sub raza lunii
Şi-n framătul genunii
Petalele-i desprinse...

Mi-e sufletul o rază ce-apare şi se stinge
Şi-n amăgirea vieţii doar el mai poate-atinge
Aripa nemuririi...
Pe când petala vieţii sortită e pieirii...
Stăpân pe-a vieţii soartă şi pe-a nemărginirii
Noi ţi-auzim Cuvântul ce-L spui întotdeauna,
Cu glasuri de surdină, ce nu le-atinge struna,
Nici cântăreţii firii;

Pigmei ce zvârliţi duhul
Şi vi-l mânjiţi cu tină;
Voi nu uitaţi că lutul
Nu fu făcut să ţină.
El braţele-şi întinde
Spre-Anteu şi îi cuprinde
Mijlocul de regină.
.........................
Dar, Doamne, eu iubit-am sălbatic nemurirea
Şi am ieşit din haos să-mi caut fericirea
Ca un amant iubita.
De ce, atunci, de mine în beznă ea fugit-a?
De ce se stinge-n noapte şi sufletu-mi pierit-a?
O, taină nepătrunsă!
Când oare fi-vei smulsă
Să ne-mplinim dorinţa?

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1929)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Votează! | Copiază!