E toamna care trece

Dans le vieux parc solitaire et glacé
Deux formes ont tout à l`heure passé.
(Paul Verlaine)

Păşim tăcuţi pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopţile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie uşoară
De frig, de dezolare, şi doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire şi floare şi lumină.
Pădurea de mesteacăni uşor şi dulce geme,
Argintul ei păleşte cu cea din urmă vreme
A verii... Îngheţată se-nalţă luna plină.
Ţesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot să mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Şi mâinile-ngheţate nu vor să se-mpreune.

poezie de Mia Frollo din Flori de flăcări (1923)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!