Apocalips
Soarele urca pe cer, ca să dea țâță vieții.
O, vis eroic, în care se făcea că-s dus tinerește de iapa mea de vânt, prin nedreapta cumpănă a veacurilor, ca să culeg diademele, să sfărâm țeste, să rup măști, să zdrobesc boașe, să topesc terezii, să dobor idoli; apoi, în nenorocita prăpastie în care nu catadicsește să privească ochiul trufaș, să sun din trâmbița vestitoare, să zgâlțâi prostia neamurilor înrobite, să retez inelele de la glezne, să înalț frunțile, să cioplesc un chip omenesc în fiece tufă de păr și de barbă, să slobozesc roșcata ciocârlie închisă în colivia dinților, și să clădesc din juguri o scară, pentru ca, pe splendida catastrofă a tiranilor turtiți ca niște broscoi-martiri, care până atunci trudiseră icnind aidoma unor vite de povară, să surâdă, sub aripile de vultur crescute pe umerii lor, în beatitudinea unui soare nou!
Bate cineva la ușă.
Deschid.
În prag, oribila Realitate îmi aruncă în obraz râgâielile ei batjocoritoare.
poezie clasică de Saint-Pol-Roux din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Petre Solomon
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.