Bilanţ

Ce scorojit e sufletul meu, Doamne,
Şi desfrunzit de mult-prea aspre toamne...
Mi-a înecat speranţe noian de pâclă deasă
Şi lâncede-anotimpuri, de tină, mă apasă.

Cu dinadins, văleatul, amar mă-nstrăinează
De tot ce-n mâlul vieţii mi-ar ţine mintea trează
De plumb mi-e viitorul – la fel ca şi trecutul
Şi-n paradis de humă mă-mpinge, avan, urâtul.

Cu vremuri tot mai stranii m-alintă ziua fadă –
E-o lume ce spre hăuri se-nghesuie să cadă.
E un vânt de nebunie ce-n ceafa lumii cată –
E-un soi de frenezie tânjind spre Judecată.

Dă-mi, Doamne, ceasul sorţii c-o oră mai în spate
Să simt din nou azurul la geamul meu cum bate
Şi viu, ţesând la vise, măreţ să-mi pară anul -
Şi Ţi-oi plăti-n vecie – cu cirta, cu toptanul...

poezie de Boris Ioachim (11 noiembrie 2009)
Adăugat de B. Ioachim
Votează! | Copiază!