Tu eşti!

În freamătul de şoapte, în tremurul de vânt,
te recunosc, când teii se leagănă-n zefiri,
Un vis care aievea pluteşte pe pământ,
frumoasă ca tumultul a mii de trandafiri.

Parfum, e-ntreg crenelul din buclele-ţi rebele
ce palidele raze, de lună, împletesc.
Mireasmă de narcisă, de maci şi viorele,
crescute în dumbravă, când zorii se ivesc.

Pe fruntea-ţi luminoasă, privirea-i nor de gânduri,
Ce-apare-n nopţi cu lună, ca-n basme-poezii,
Şi se strecoară-alene, furişe, printre rânduri
de etherate gene, spre-a viselor stihii.

Mlădiul corp, un lujer cu fragede petale,
îmbelşugări pierdute pe-ascunsele cărări,
împrăştiind în juru-ţi, sclipiri ca de cristale
cu strălucirea, plină de-a' dragostei chemări.

Tu eşti! îmi spune noaptea, prin reci clipiri de stele.
Pământul, prin răsuflu de viaţă şi mister.
Tu eşti fecioara blândă a visurilor mele,
ce-mi laşi în suflet urma cometei de pe cer!

poezie de George Ioana din Zborul. Vis şi destin (2 iulie 1942)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!