Mă duceai la gară
Mă duceai la gară
să scapi de mine,
de umbra genelor mele,
de naivitatea mea
de ciută speriată,
scăldată in cuvintele
și necuvintele tale...
alergai să nu pierdem trenul,
să scapi de mine
pentru încă un an,
eu veneam obsedant
vară de vară,
aproape ilogic
perpetuând aceeași prostie
la granița dintre real și filosofie,
acolo unde se trăgea linie:
până aici, restul jos,
nu aveți loc in tren;
și pierdeam tren după tren...
mă albăstream,
inima îmi spărgea pieptul,
respirația mea sacadată
mirosea a lapte covăsit,
copil proaspăt înțărcat,
neînstare să meargă singur,
iar tu fugeai, fugeai
să nu pierdem trenul...
îți ceream mâna
să mă pot sprijini
pentru primul pas in iubire,
tu imi dădeai cu durere
floarea buzelor,
pecete pe gura mea strânsă,
temătoare de păcat,
încarcerată în cutume...
și legile firii se zbuciumau,
se zdruncinau, clocoteau
de furia neînceputurilor...
mă duceai la gară
și din compartimentul
mirosind a banal
îți fluturam sfioasă mâna
pe care o doream, o visam
să poarte inelul tău...
și trenul pleca
cu gara în sufletul meu..
poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre trenuri
- poezii despre gări
- poezii despre suflet
- poezii despre sperieturi
- poezii despre prostie
- poezii despre naivitate
- poezii despre mâini
- poezii despre legi
- poezii despre lactate
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.